Printesa nu este primul film realizat despre Printesa Diana Spencer si probabil nu este nici ultimul. Inainte si dupa moartea ei tragica, ea a fost in centrul unei lungi liste de filme biopice care au fost in mare parte uitate. Chiar anul trecut, a existat filmul evocator al lui Pablo Larrain Spencer, care a aparut ca unul dintre cele mai pline de compasiune, dar mai putin dureroase portrete ale vietii ei de pana acum. Aproape ca s-ar fi dorit sa se fi putut termina acolo si ca amintirea femeii sa poata fi lasata sa se odihneasca macar pentru putin timp. Din pacate, se pare ca exista intotdeauna o foame perpetua de tot mai mult despre timpul ei scurt pe acest Pamant, chiar daca are din ce in ce mai putin de dat. Cu fiecare noua revizuire a vietii ei, ne intrebam ce mai ramane de explorat.
Acolo ne plaseaza regizorul Ed Perkins in The Princess, un documentar construit in jurul imaginilor de arhiva din aproape fiecare moment semnificativ din viata Dianei. Este observational pana la o greseala, dovedindu-se a fi mai putin un portret al femeii insasi decat statutul iconic pe care l-a detinut candva. Faptul ca titlul documentarului in sine nu se refera la ea prin nume ajunge sa fie destul de revelator. O vedem aproape in intregime prin ochii publicului frecvent vultur si ai mass-media care au consumat tot ce au putut de la ea, reducand-o la un obiect de speculatie constanta, spre deosebire de o persoana care are dreptul la intimitatea ei. Totul este mai putin o lucrare de film documentar vibrant si mai mult una de sintetizare rece. Consta in intregime din interviuri, conferinte de presa, videoclipuri cu paparazzi, precum si relatari despre nunta, divort si inmormantare.
Exista unele elemente care se apropie de a fi mai taioase in constructia lor, punand puncte cheie in timp in conversatie unul cu celalalt. Intr-adevar, numeroasele secvente in care auzim oameni spunand lucruri oribile despre Diana sunt in mod clar puse sub o lentila critica, chiar si fara alte perspective care sa intervina. Se desfasoara ca etapele de inceput ale unei analize calitative a politicii, sociale si lumea culturala prin care a trecut. Din pacate, toate acestea ajung sa semene mai mult cu o taietura de ansamblu decat cu o lucrare finalizata. Este ca si cum ati edita prima schita a unui eseu video si ati uitat sa finalizati treaba. Intreaga experienta poate parea cuprinzatoare, in sensul ca sunt afisate o multime de filmari si detalii expuse. In orice caz, acest lucru ramane substantial superficial in cat de putin culegem din el tot ceea ce nu a fost deja bine stabilit. Se joaca ca un rezumat fara reflectii sau revelatii mai mari. In loc sa fie un document istoric iluminator, care ofera o scufundare mai profunda in momentul in timp, se simte ca tipul de film pe care l-ai viziona pentru a-ti inghesui un examen in ultimul moment pentru a obtine toate liniile mari ale epocii.
Chiar si atunci, documentarul nu este atat de informativ despre impactul durabil al vietii Dianei. Este marginit de lipsa de voci sau perspective dincolo de cei care au fost acolo in acest moment. Lipsa interviurilor suplimentare in sine nu este neaparat un lucru rau, deoarece nu este intotdeauna nevoie sa intervina capete vorbitoare pentru a ne spune ce se intampla. Orice lucrare a apreciatului regizor de documentar Frederick Wiseman este dovada ca o lucrare de observatie poate spune multe chiar si fara ca cineva sa spuna un cuvant. Chiar si doar privind cel mai recent proiect al sau, Primaria extinsa din 2020, il puteti vedea creand incet un film care se simte proaspat in modul in care priveste indeaproape subtilitatile subiectului sau intr-un mod nou. Bineinteles, printesa Diana a fost toata viata la microscop, in timp ce Wiseman isi indreapta lentilele asupra subiectelor care nu sunt nici pe departe la fel de explorate, iar scenele in sine ne pot deschide ochii catre o lume nevazuta. In timp ce asta explica poate de ce Printesase simte atat de plat, putin mai de inteles, nu inseamna ca nu poti sa te intorci prin istoria binecunoscuta si sa oferi ceva nou. Provocarea poate fi mai mare, desi acesta este un motiv in plus pentru a-ti crea propria directie si accent. Acest documentar nu face acest lucru cu rigoarea ceruta si ajunge doar vag la ceva mai incisiv. Arunca o plasa larga pentru a acoperi tot ce poate si pierde orice nuanta mai mare care se strecoara prin crapaturi.
Acest lucru face ca totul sa fie superficial. In special, firul mai constient de sine despre modul in care oamenii au devenit obsedati de Diana si de viata ei ca regalitate nu este pe deplin tesut impreuna. In schimb, se simte doar repetitiv, deoarece reda clip dupa clip cu oameni care sapa in existenta ei inainte ca cineva sa intervina ocazional pentru a critica aceasta privinta colectiva. Acest lucru zgarie suprafata a ceea ce ar putea fi o lucrare de analiza culturala incorporata in film, desi nu merge niciodata mult mai departe decat identificarea acesteia. Desi nu orice documentar trebuie sa aiba ceva de spus, Printesaparea ca incerca cu disperare sa nu depuna niciodata eforturi pentru a face acest lucru. In mod ironic, momentul care are cel mai mare impact este cel in care vedem oamenii mai intai aproape glumand despre accidentul fatal, inainte de a fi uimiti in tacere cand se anunta ca a murit. In acest moment de liniste realitatea loveste acasa si se fac evidente consecintele consumului constant al vietii Dianei. Nu avem nevoie de nicio voce off pentru a-l explica, deoarece modul in care stirile devastatoare rasuna intr-o sufragerie acum linistita spune mai mult decat ar putea vreodata.
Exista documentare precum uimitoarea LA 92 , care impartaseste cativa producatori cu acest film, care au reusit sa realizeze ceva similar, desi mai cuprinzator. Centrat pe urmarile procesului ofiterilor care l-au batut cu brutalitate pe Rodney King, a aratat cum puteti edita impreuna filmari de arhiva intr-un astfel de mod care reuseste sa comunice ceva mai mult decat succesiunea evenimentelor. Aceasta nu este o sarcina usoara, deoarece necesita a fi nemilos in ceea ce decideti sa taiati si precis in a lega totul intr-un intreg coeziv. Chiar si cel mai captivant subiect trebuie explorat printr-un accent intentionat asupra modului in care creati filmul impreuna. Exista momente ale acestui gest aici de a oferi niste observatii mai profunde. Cu toate acestea, acestea sunt indepartate atat de repede incat te lasa sa-ti doresti ca a durat ceva timp in aceste secvente si ca ai fost putin mai rabdator sa stai cu ele. Orice intentie intriganta se pierde in aceasta executie grabita. Este o lucrare care este atat de prinsa de zgomot incat ineaca momentele de tacere profunda care ar fi putut vorbi despre ceva mai mult.
